Numele meu este Maria și am 44 de ani. Am fost căsătorită timp de zece ani cu un bărbat pe care l-am iubit sincer. Căsnicia noastră părea să aibă toate șansele să dureze, însă realitatea a fost alta. N-am fost niciodată despărțiți de lipsa iubirii sau a grijii, ci de ceva mai dureros: mama lui.
De la început, nu m-a acceptat niciodată. Mă privea cu suspiciune, cu superioritate și, de fiecare dată când avea ocazia, își vărsa nemulțumirile asupra mea. Spunea că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei, că nu sunt în stare să fac un copil — deși am încercat, ani întregi — și că nu sunt o gospodină adevărată. Casa nu era destul de curată, mâncarea nu era destul de bună, nimic din ce făceam nu era pe placul ei.
Treptat, toate aceste reproșuri și insinuări au început să-l influențeze. Încet-încet, el a început să creadă mai mult ce-i spunea mama lui, decât ceea ce trăia alături de mine. În loc să-mi fie sprijin, devenise judecătorul meu. Cearta după ceartă, suspiciune după suspiciune… până când am simțit că nu mai e nimic de salvat. Așa am ajuns la divorț.
Au trecut doi ani de atunci. Între timp, am avut o relație scurtă, dar nu a fost nimic serios. Am rămas singură, concentrată pe mine și pe liniștea pe care nu o avusesem ani la rând.
Apoi, într-o zi, m-a sunat. Era vocea lui, după atâta timp. Mi-a spus că mama lui a murit și m-a invitat la înmormântare. Nu știu nici acum ce m-a făcut să accept invitația, dar m-am dus. Poate din respect, poate dintr-un impuls inexplicabil.
De atunci, m-a căutat tot mai des. Îmi trimite mesaje, mă sună, îmi propune să ne vedem. În ochii lui simt ceva familiar, dar și ciudat. Nu-mi spune direct, dar e clar că vrea să reînceapă totul. Vrea să reluăm povestea noastră, acolo unde s-a rupt. De parcă tot ce s-a întâmplat ar putea fi șters cu un gest sau o vorbă caldă.
Doar că… eu nu mai sunt aceeași. Da, poate că mai simt ceva. Nu e ușor să ștergi zece ani dintr-o viață. Dar pot avea din nou încredere în omul care m-a lăsat pradă vorbelor altcuiva? Pot construi din nou, pe o fundație care cândva a fost atât de fragilă?
Nu știu încă ce voi face. Poate timpul va spune. Poate inima. Dar ceea ce știu sigur este că, unele răni nu se vindecă doar pentru că a dispărut cauza lor. Uneori, rămâne și ce a fost stricat între timp…