În coliba veche, uitată de lume, nu domnea doar liniștea… ci o tăcere vie, care le-a apăsat sufletul fraților întorși după ani de absență. Olga, Ivan și Alina au pășit peste pragul copilăriei lor cu inima grea, știind că ceea ce vor găsi acolo nu va fi ușor de dus.
Și totuși, casa era curată. Masa aranjată cu flori uscate. Fotografia lor din copilărie – fără fir de praf. Și un carnețel, cu rânduri care păreau scrise de o fantasmă:
„Ziua 3452 fără voi. Am visat că veniți. Ați crescut frumos.”
Șocul s-a transformat în fiori când au intrat în camera mamei. Acolo, în fotoliu, nemișcată, cu mâinile subțiri strângând o batistă brodată cu inițialele lor, era ea. Mama. Înghețată în timp, dar încă prezentă, ca o ultimă mărturie a unei iubiri nemărginite.
Un plic găsit într-un sertar deschis de parcă-l deschisese vântul spunea tot:
„Vă iert. Dar n-am uitat. Aici, fiecare clipă a durut. V-am iubit mai mult decât pe mine însămi.”
Au îngropat-o lângă grădina pe care o iubea. Fără fast. Fără vorbe goale. Doar cu durerea unei despărțiri prea lungi și promisiunea că vor reveni. Nu pentru ce a rămas, ci pentru ce au pierdut.